Viata e frumoasa!

Este ora 8.30 dimineata si m-am intors inapoi in pat, ca sa-mi savurez cafeaua. Asta bineinteles dupa ce-am mancat doua ochiuri cu paine si cu o rosie. Doua ochiuri inseamna un lux pe care nu mi-l permit in fiecare zi, numai din cand in cand.

Bautul cafelei in pat este unul din cele mai placute momente ale zilei pentru mine – nu ca zilele mele nu ar fi pline de momente agreabile.

Mai sunt 3 ore pana cand trebuie sa incep serviciul si vreo 6 – 7 pana cand imi voi incheia ziua de lucru, rutina zilnica de care am parte de luni pana joi. Nu am reusit sa gasesc un job cu mai mult de 4 ore pe zi, sunt foarte putine joburi full-time. Adevarul este ca nici nu m-am agitat foarte tare sa-l gasesc, programul actual imi convine de minune, chiar daca trebuie sa fiu atent cu cheltuielile pentru mancare.

Au trecut aproape 3 ani de la ceea ce oamenii credeau a fi punctul culminant al Crizei. Bieti naivi! Erau siguri ca in 2 – 3 luni lucrurile vor fi cum au fost, evident ca n-a fost asa. Putini analisti – socotiti nebuni si boicotati de media si de mai toata lumea – spuneau ca Planeta nu va mai arata ca inainte. Au avut dreptate, insa oricum nimeni nu i-a mai bagat in seama, nici atunci, nici mai tarziu.

Eu i-am ascultat si pe unii si pe ceilalti: n-am gasit ceva mai intelept de facut decat sa-mi fac niste provizii consistente (zeci de kilograme) de carne super-conservata, faina si malai, ceva ulei si zahar. Pe vremea aceea mai aveam inca bani pentru astfel de provizii. Am ambalat toate alimentele astea cat de etans am putut si le-am randuit prin camara. A fost realmente o mutare desteapta din partea mea: pachetele si conservele alea m-au ajutat sa depasesc destule momente grele, cand nu era nimic de lucru si foamea imi dadea ghes tot mai tare.

Acela a fost realmente punctul culminant al Crizei si a durat ceva mai mult de un an.

Acum lucrurile s-au stabilizat oarecum, iar oamenii par sa se impace cu noul lor mod de viata. Destui au parasit orasele si s-au apucat de agricultura in tara de bastina, ori aiurea. Totusi, mai sunt destui si in orase. Eu am ramas in orasul meu. Imi place aici. Ma plimb mult, citesc enorm, mai merg la cate-un teatru atunci cand imi permit, ma vad cu cate-un prieten. Planurile de viitor nu au nimic de-a face cu programul asta, ma multumesc sa-mi traiesc clipa. E bine, sunt multumit!

Cand iesi pe strada, doua lucruri te izbesc de la inceput: curatenia aerului si absenta cvasi-totala a masinilor. Apoi realizezi si linistea (relativa, se intelege, e vorba de un mare oras, totusi) si daca esti atent observi si destinderea oamenilor, mersul agale, relaxat; le vezi mai apoi hainele mai uzate, bicicletele nu prea noi, jucariile desuete ale copiilor. Ma pufneste rasul cand imi amintesc de ultima mea masina: consuma benzina (multa !), avea 250 de cai si mergea repede; eram mandru de ea, chestia era ca aveam tare putin timp sa fiu mandru de ea, munceam ca un nebun 13 – 14 ore pe zi. Astazi, o asemenea masina ar fi de neconceput, nimeni nu mai are asa ceva; iar motoarele de 250 de cai pe combustibili fosili sunt interzise pana si pentru camioanele ce transporta alimente.

Grasii lipsesc aproape cu desavarsire, cum spuneam, mancarea nu abunda. Mai bine zis banii pentru mancare nu abunda, caci alimente se gasesc si sunt foarte bune. In schimb incidenta bolilor zise moderne s-a redus dramatic, speranta de viata a crescut cu ceva, iar acesta este primul an cand se pare ca vom avea o usoara crestere a natalitatii. Guvernul comunica aceste date cu un soi de mandrie – parca ar avea vreun merit pentru asta. Sigur ca n-are vreun merit guvernul, mie-mi place sa spun ca natura si ordinea fireasca a lucrurilor au reglat totul, sau sunt in curs sa regleze.

In ceea ce ma priveste, m-am obisnuit cu tot ce se intampla si as spune ca realitatea de azi mi se potriveste. La doar 6 luni de la depasirea varfului Crizei, ma simteam aproape ca pestele in apa. Si …am exagerat mai devreme, imi fac totusi unele planuri de viitor: am de gand sa traiesc 100 de ani. Fie criza, sau nu.

Comentariile sunt inchise.