Society, you’re a crazy breed

Vara asta am hotărât împreună cu doi prieteni să mergem pe munte, timp de zece zile, din Bucegi în Piatra Craiului şi apoi în Făgăraş.
Evident, toţi aveam nevoie de o maaare deconectare.
Buuun.

Am început urcarea din Buşteni spre Omu. De la Omu am coborât în Zărneşti şi din Zărneşti am urcat în creasta Pietrei Craiului, urmând ca de acolo să traversăm în creasta Făgăraşilor şi să coborâm prin Transfăgărăşan, în drum spre casă.

După prima zi aveam toţi cea mai faină, dureroasă senzaţie de febră musculară.

Din Zărneşti a trebuit să ne umplem rucsacii cu provizii pentru şapte zile, pentru că, odată ce urcam în Crai, nu mai urma să trecem nici măcar pe lângă vreo cabană, până la final.
În viaţa mea n-am mai cărat un rucsac atât de greu.

De departe, cel mai solicitant a fost să ajungem printre stânci şi grohotişuri, până în creasta Pietrei Craiului cu o tonă în spate.
Uf!
La un moment dat, am rămas fiecare cu mai puţin de un sfert de litru de apă, care trebuia să ne ajungă până a doua zi după-amiază, când urma să dăm de următorul izvor.
Eram deshidrataţi, era ceaţă, se însera, mai ploua din când în când şi totul era frustrant de umed în jurul nostru.
Am lins acele de jnepeni pe care atârnau stropi.
Mai spre creastă, ne-am pus în genunchi să soarbem smocurile umede de iarbă şi apa maronie care se strângea în găurile din stânci.
Pot spune că e o experienţă recomandabilă de autocunoaştere să-ţi fie foarte-foarte sete şi, pur şi simplu, să n-ai de unde bea.

Bineînţeles, astea sunt doar câteva dintre pasajele mai dramatice, cu care e fain să te lauzi. Acum să nu vă imaginaţi că toată aventura a fost un calvar.
Peisajele absolut divine pe care le-am văzut, de exemplu, sunt foarte greu de descris (singura poză pe care am făcut-o e cea de deasupra, pe Valea Jepilor).

În fine, ajunsesem la stadiul în care, pînă la urmă, cea mai mare problemă pe care o aveam era să alegem în ce colţ de paradis să ne instalăm corturile şi să ne relaxăm la apusul soarelui.
Tare, nu?

Lumea plină de înghesuieli, întârzieri, haos şi bani nu mai ajungea la noi.
Atât de bine era!

Totuşi, până la urmă, a trebuit, după cum era de aşteptat, să mai coborâm şi printre muritori.
Ne atinseseram scopul şi ne curăţaseram, mental şi spiritual.

Din păcate, nici n-am apucat s-ajung acasă că mi-am dat imediat seama la ce mă întorceam.
Primul contact cu ce se mai întâmpla în „civilizaţie” l-am avut în tren, în drum spre Bucureşti.
Pe un loc din faţa mea era un nene care citea ziarul şi, fără să vreau, mi-au picat ochii pe titlul mare şi roşu, de pe prima pagină:
„Magda s-a combinat cu Ogică!”

Comentariile sunt inchise.