Sa pedalam!

Una dintre chestiile frumoase pe care e musai să le înveți în copilărie este să mergi pe bicicletă. Prima mea experiență a fost cu o tricicletă, claro, pe care am ținut-o până au decis părinții mei că e safe să îmi cumpere o bicicletă. Îmi amintesc perfect de ea: o BMX roșie, de fetițe, cu care am dus o ”luptă” aprigă ca să reușesc să o stăpânesc.

Am trecut prin multe episoade cu ea: căzături peste căzături, zgârieturi pe genunchi și coatele veșnic julite; capul spart fiindcă am intrat, la un moment dat, cu tot cu bicicletă în aracii viei de struguri, dar nimic din toate acestea nu egalează episodul în care o verișoară de-a mea mi-a dat drumul (efectiv m-a împins) la vale de pe un pod, eu încă neștiind cum să folosesc frâna, am prins viteză și am aterizat direct sub o mașină… care era oprită pe marginea drumului. Toți localnicii au ieșit afară să vadă ce se întâmplă. Norocul meu a fost că, prin nu știu ce minune,  în urma grozăviei, m-am ales doar cu o rană urâtă pe nas. Să nu mai zic că bicicleta era intactă. Și culmea, de atunci am început să pedalez perfect, fără probleme. Au urmat Pegas și o altă BMX – albastră, pentru că timpul trecea repede și-mi rămâneau mici celelalte.

De la 18 ani sunt cam nedezlipită de mașină. Uneori mă supăr, din postura de șofer, pe unii bicicliști, fiindcă nu respectă regulile și semnele de circulație. Chiar nu-și dau seama că-și pun nu doar viețile lor în pericol, ci și ale noastre, ale șoferilor. Adevărul e că situația s-a mai ameliorat de când au apărut pistele pentru bicicliști în Timișoara. Dar, să fim serioși, am văzut cu ochii mei că anumite porțiuni din oraș au fost făcute la mântuială: sunt gropi sau stâlpi în mijlocul pistelor sau chiar pietoni neatenți, care se plimbă alene pe acolo. (?!?) Deși țin de mult timp pe blog badge-ul cu ”Susțin verde pentru biciclete”, niciodată nu am fost să pedalez. Din lipsă de timp (de obicei, în weekend nu prea rămân în Timișoara), din comoditate ori din cauza vremii urâte.

Comentariile sunt inchise.