Să îmi fac curaj si să încep….cu începutul…

Să spunem că am început, chiar înainte să mă fi născut să fac probleme celor din jurul meu. E drept, fără voia mea, lucru care, de altfel, a continuat pe parcursul vietii, pana in ziua de azi…Asa a fost sa fie, să hotărască Cel de Sus că trebuie să văd Lumina zilei, într-o zi de joi, 15 mai…Anul a fost insă hotărîtor si mai ales calendarul UEFA care programase pentru acea zi un meci deosebit de important, România – Elveţia!

Ceea ce făcut ca planurile Celui Inalt să fie oarecum puse la încercare de medici care i-au administrat calmante mamei mele. Tatăl Ceresc, care nici El nu e făcut de ieri de azi, s- a prins de planurile medicilor, aflati în „cârdăşie” cu Cel al cărui nume nu trebuie pronunţat si a lucrat pe „sub mâna”…alături de o asistentă, o femeie de serviciu si o doctorita stagiara…ele doua au ajutat-o pe mama sa îndeplinească , întocmai si la timp, Planul Divin, asa ca… iata-ma-s! am aparut si eu pe lumea asta!…Problemele aduse de mine au continuat, deoarece, pe lângă o nastere extrem de dureroasa si traumatizantă pentru mama mea, a trebuit să îşi amâne si sustinerea lucrării de licenţă pentru sesiunea de iarna, ceea ce a dus la o scurtare teribilă a locurilor de stagiatură, Giurgiu fiind cel mai aproape judet posibil de ales…urmand 3 ani de naveta, ca profesoara de geografie (uneori si de istorie, pentru ca nu aveau suplinitor!)

Pentru a reveni la mine – această perioadă o stiu evident, cred, din povestirile celorlalti membri adulti, in acel moment, ai familiei, deoarece nu aveam contacte constiente cu lumea …lor. Lumea mea era frumoasa si vesela, era cald si era bine.Am mers singura in picioare, la varsta de 9 luni, primul obstacol fiind gardul de fier forjat, maro, al bisericii din fata blocului meu…au urmat apoi, in timp, (si aveam timp pe vreme aia…) si celelalte garduri de pe strada – fara modestie pot sa spun ca nu cred ca am ratat vreun gard, fara sa il „depăsesc”, adică, asa cum spune si Saint Exupery, „fara a-i fi dat un sens” si anume cel de obstacol depasit de o fiinta umana –Strada pe care mi-am exersat primii pasi, dar si copilaria si adolescenta si o mare parte din viata, în general, era o strada foarte linistita şi paşnică….spun „era” pentru că în prezent nu mai e asa…Era linistita pentru ca nu treceau masini si ne puteam juca in voie „hotii si vardistii”, „leapsa pe ouate”, „tara, tara vrem ostasi…” etc etc etc…iar seara tarziu jucam „ fata ascunselea”.

Si mirosea a tei ….a ceai de tei, cum imi place si astazi sa spun, iar primavara ni se umpleau narile cu fulgii de la plopi….Duminica dimineata clopotele bateau, incepand cu ora 9,00, chemând „babele” la Biserica…nu ma certati, asa spuneam pe atunci…m-am suparat odata si am incercat sa cârtesc, că măcar duminica să pot dormi si eu mai mult timp, dar mama mi-a taiat scurt elanul „eretic” si mi-a dat exemplu vecinei care era suparata pe clopote si uite, ce i s-a intamplat după asta, i-a murit barbatul, ai vazut?….” Am crescut practic, in curtea Bisericii, printre „babe”, bunici si cateva (!) bone…asa ca acest tipar de analiză a lumii nu era o noutate…Am intrat în altar, ne-am alergat prin altar, mai degraba, am urcat in clopotnita veche de 100 de ani a bisericii, târându-ne, practic, peste ultimele trepte, de sus-erau tocite de vremuri – printr-un praf gros de cateva degete…am întins o aţă subţire între o conducta de gaze si o masina parcată si am facut un vecin bătrân să cadă…e, nu chiar să cadă, dar să se împiedice, să îi sară pantoful din picior la câtiva metri…iar noi râdeam de ne tăvăleam, ascunsi după masinile parcate pe partea cealaltă a străzii – orice distanţă e de apreciat in asemenea cazuri…

Am fost la multe gradinite, începand cu prima la care, fiindu-mi rusine să cer voie la baie, am făcut pe mine. Evident, a doua zi nu a mai putut nimeni să mă convinga sa mă mai duc…A fost apoi, din ce imi mai aduc aminte, gradiniţa armenească (era organizată în clădirea din spatele Bisericii Armeneşti!) iar ultima, mai există si astăzi, undeva pe stradutele de langa Piata Traian, unde am avut mai multe aventuri (spart borcanele cu muraturi ale vecinilor, prins piciorul în bancă în timp ce făceam „jucărele” colegilor din clasa…vomat, după ce educatoarea cea bătrână si grasă (o tin minte si acum, si locul în care stătea, în capul mesei, de unde ne supraveghea…) m-a forţat să mănânc conopida, în ciuda faptului că i-am explicat, frumos, după părerea mea, că eu nu mănânc aşa ceva pentru că nu îmi place… si unde am dansat, la spectacolul de „absolvire” dansuri populare si unde tata a incercat să mă forţeze să îmbrac cu un costum popular care nu îmi aparţinea… nemaipunând la socoteală faptul că era un costum german, iar eu eram in suita de dansuri românesti… din nou, nu am fost crezută, până când cineva s-a sesizat că lipseste un costum, tocmai cel aflat în „dezbaterea” mea cu tata…care, de-abia atunci, s-a convins ca aveam dreptate…

Am început clasa a-ntâia, undeva, la o şcoala în cartierul Drumul Taberii, pentru că acolo primiseră ai mei, prin repartitie, un apartament de 2 camere…După aproximativ două săptămâni, au reusit să facă o rocadă în trei şi s-au mutat în locul bunicilor care s-au mutat în cartierul Pantelimon si cel care primise repartitia pt apartamentul din Pantelimon a plecat în Dr.Taberii, în locul alor mei……complicat, nu? Dar asta a însemnat pt mine revenirea la prietenii mei, acolo unde crescusem de fapt…şi m-am mutat evident, cu şcoală cu tot – unde am cunoscut-o pe…Ruxi şi de care nu mai m-am despărţit decât după…12 ani! dupa liceu, mai exact…Amintiri din această perioadă? Da, în Drumul Taberii, în prima zi de şcoala, am trecut pe sub un arc de flori făcut de colegii mai mari. Era o scoala nouă, erau banci frumoase si foarte curate, aveam manualele de scoala pe coltul fiecarei banci…Imi aduc perfect aminte că în momentul în care ne-am aliniat pe clase, în careul din fata şcolii, un bietel plângea speriat.

Mie imi placea „la scoala” eram chiar mândră că în sfarsit…si mi l-au „dat” in grija…l-am luat de mânuta si am vorbit cu el tot drumul…va dati seama ca nu imi era greu (…tatal meu însuşi făcea pariu cu mine ca îmi da o ciocolata dacă pot să tac pana la coltul strazii…nu cred ca am castigat vreodata, sau daca a fost, a fost o intamplare!….) In clasa, ne-a aliniat langa un zid, pentru a ne aranja in banci dupa inaltime…mie imi placea baiatul „plangaret”, dar am stabilit, privindu-l, că sunt un pic … mai inalta decat el, aşa că m-am last uşor (doar uşor, pe cuvant!) mai jos, pentru a fi la aceeasi inaltime si pentru a putea fi repartizaţi in aceeasi banca, ceea ce de altfel s-a si intamplat!

Plan de plan, nu?De la scoala ? Sute, mii de întâmplări pe care le-am uitat, dar pe care o imagine, un miros, o amintire fulgerătoare mi le readuce in memorie…îmi aduc aminte cum arătau sălile, holurile, boramidul în sticla de tix albastră cu care ni se spunea sa ne dezinfectam mâinile cand ieseam de la toaleta, cum aratau toaletele, cât de murdare erau…sau geamurile claselor, care erau înalte, înguste, cu zăbrele…iar profesorii, cu pretenţii uneori absurde, dar la care ne conformam…dar si faptul că nici nu ne trecea prin cap să ne împotrivim…Si acum, după atâţia ani, dimineata de toamna ploioasa imi aduce aminte de emotia si resimt aceeaşi fluturi în stomac pe care ii simteam cand plecam spre scoala si ştiam că nu am vreo temă făcută sau ca îmi venea rândul la catalog să fiu „ascultata”…

La liceu am mers in ordinea „numerelor de pe tricou”, primii 4 – la „Mihai Viteazul”, restul – la alte licee, din cartier…Eu cu Ruxi, am continuat împreună traseul, în aceeaşi bancă, în aceeaşi clasă, încă patru ani…Liceul? Ca la Mishu…cu uniforme, cu lectii si teme, cu chiuluri de la tehnologie, cu un profesor de desen dement, cu un prof de fizică îmbrăcat în halat albastru…Prieteni? Poate…Cu siguranţă, Ruxi.

Comentariile sunt inchise.