La salul cel negru

Era pe la mijlocul anilor ’90, timpurile nebune care continua si azi nu venisera inca, incet si caznit se mai nastea capitalismul. Noi – o trupa de oameni inca tineri, care facusera foamea si frigul din plin in studentie, ne chinuiseram ani de-a randul cu navete mizere si prin camine de doi bani. Nu ne mai saturam de libertatea care daduse peste noi, o gaseam in fiecare gest si la orice colt de strada.

Intr-o vreme am descoperit muzica lautareasca si petrecerile cu lautari. Si ce mai chefuri incingeam, prin cotloanele uitate ale Bucurestiului de alta data. Muzica se impletea cu vinul rosu, adanc, cu dansul printre mese, cu versuri din Miron Radu Paraschivescu recitate cu patos de cheflii.

Carciuma Nicoresti era la mare pret: canta acolo un mic taraf lautaresc, vioara, acordeon si tambal, cum se cuvine. Staroste era nea Nicu Stan, violonist si gurist de finete. Un domn printre tigani, nu l-ai fi vazut pe nea Nicu fara costum, camasa alba si cravata, cand se-ncalzea dadea haina jos si juca arcusul mai cu spor. Batea la 60 de ani nea Nicu si se tinea bine. De la el am aflat, pe viu, Salul cel Negru, Inel, Inel de Aur, Capitane de Judet, ori Calul Balan.

O singura data, intr-o seara, nea Nicu si-a inecat vocea in lacrimi si a facut semn tarafului sa continue fara el. Cine stie ce amintiri i-o fi trezit melodia tiganeasca, tanguitoare. A fost singura data cand am vazut asa ceva la un lautar de carciuma. Asa era nea Nicu, simtitor.

Atunci am invatat ca bine este sa-i ceri lautarului sa-ti cante ‘ce-ti place matale mai mult’. ‘Comanda’ asta face minuni, mai ales daca i-ai demonstrat inainte ca stii cu ce se mananca muzica de mahala. Daca lautarul e bun si nu scoti de la el tot ce poate da din arcus si din glas, tu esti de vina, nu el!

Eei, si-au trecut si chefurile alea, cum toate trec in viata. Vreo doi ani n-am mai calcat pragul carciumilor, Nicorestiul plangea dupa noi. Intr-o buna zi ne-am spus sa ne-ntoarcem de unde plecaseram, sa mai golim un pahar si s-ascultam o vioara.

Taraful era tot acolo, dar sufletul lui, nea Nicu Stan lipsea. L-am agrait pe acordeonist, ‘mai Cristi, unde-i nea Nicu, cheama-l incoa, la masa noastra!’. Cristi se uita stramb la noi si zise : ‘Pai nu stiti? Nea Nicu s-a dus…a murit, sa tot fie un an.’ Carciuma, atat de primitoare pe vremuri, a inghetat dintr-odata pentru noi. ‘Pai cum a murit, de ce-a murit ?’ Cristi ne lumina in continuare : ‘Pai s-a dus mai intai nevasta-sa, ca era bonlava. La cateva luni dupe aia a murit si el…de dor si de inima rea a murit…’

Cum v-am spus, nea Nicu era simtitor. Mai plangea la cate-un cantec, de dorul muzicii; pe cealalta lume s-a dus tot de dor, de dorul femeii lui si de inima rea.

Atunci am aflat ca chiar se moare de inima rea, nu-s povesti, ci adevaru-adevarat!

Multe-am mai aflat de la matale, nea Nicule, fie-ti frumoasa vesnicia!

Comentariile sunt inchise.