Imparatia baloanelor invinse

Zaresc tuneluri. Uneori, faurite de maini sparte. Umbrite de alte ziduri fisurate. De foarte putine ori, la capatul lor, se zbate o licarire. Care uzata si biruita zbiara sa descurce negura. Stiu ca-i alt tunel al carui ecou raguseste la desfraul primilor nori. Dar incapatanata, investesc in el baloane. Le smulg nemilos din sapunul violat de apa. Le ciocnesc de buze, le risipesc nesatula. Si omit ca mereu ele mor.

Spintecate de plugul cetatii cu doua iesiri si nicio intrare. Ma balonez odata cu ele, ma vindec cu sudoarea spumoasa. Framant clabuci dezbinati de curenti si ii condimentez cu ce smulg din mine cand iubesc. Incerc sa nu tip ca sa  nu le brazdez cu sunete. Incerc sa stau pe loc, ca sa nu le incalc promisiunea de a ajunge sub soare. Si ma deteriorez, ignorand trenul care impunge asurzitor, sperand ca nu tulbura linia sudului.

Nazuind ca eu n-o sa ma feresc din nou, ca mai apoi sa necajez bastista intre palme albe, unghii negre. Fac ce-am invatat. Suflu sterpelind oxigenul, sa inalt baloane poleite. Unul e reanimarea, altul caritatea, altul constiinta, altul viata. Sunt vaslele mele de sarbatoare, lingurile care potolesc foamea, nasturii oteliti, fluierele salvarii.

Julita in genunchi, imprimata cu plagi pe brate, cu vesmintele plesnite de lacomia cautarilor ma desfac intr-o rumba sangeranda. Printre baloane fricoase care intr-o secunda cresc, plutesc, cunosc si traiesc iubirea. Zaresc tuneluri. Dincolo de ele, imparatia baloanelor invinse. Intepate, sparte, lovite, agitate, palmuite. Noroc ca nu sunt oameni. Noroc ca nu simt oamenii. Nici dupa chef, nici dupa pofta, nici dupa gust, nici dupa tunel.

Comentariile sunt inchise.