Iluzia nepasarii

Toata viata am facut aproape numai ce trebuia sa fac. A inceput devreme, sunt multi ani de atunci, 100 de ani : copil fiind, trebuia sa ma trezesc devreme in fiecare dimineata, sa ma spal cu apa rece, intr-o incapere rece de baie, sa-mi spun mai apoi rugaciunea, alaturi de ai mei, inainte de masa de dimineata, timp in care ceaiul se racea si prindea un gust coclit.

Trebuia sa merg la scoala, un drum lung printr-un oras pustiu, rar tulburat de cate-o birja mergand in pasul domol al calului. Trebuia sa invat, trebuia sa-mi fac temele, trebuia sa spal geamurile casei duminica, trebuia sa cresc. Toate le-am facut pentru ca trebuia sa le fac, nu simteam altceva, dorinta libertatii a aparut mult mai tarziu.

Cel mai acut ‘trebuie’ a aparut insa odata cu plecarea in armata, cu promisiunea frontului, apoi cu frontul insusi. Acolo chiar nu mai era loc pentru altceva decat ‘trebuie’ : trebuia sa dorm in transee mustind de apa, trebuia sa mananc rar, putin si prost, trebuia sa stau sub ploaia de gloante si srapnele, trebuia sa-mi vad camarazii murind. Eu nu muream, eu eram aproape perpetuu ( tampit cuvant ca sa definesti o existenta umana ), eram cel care permanent trebuia sa faca ceva si nu se regasea in mai nimic din nimicurile acelea.

A trecut si razboiul, anii – ciudati si imprevizibili – se succedau intr-o curgere ametitoare. Sub dictatura, in libertate, iarna sau vara, trebuia mereu sa fac lucrurile asa cum trebuie. Eram – si sunt – cetateanul model.

Timpurile moderne n-au intarziat prea mult, acum este azi. ‘Trebuie’-le s-a rafinat mult fata de vremurile demult apuse ale copilariei si tineretii mele. Acum acest ‘trebuie’ e insotit de o iluzie perversa a libertatii, tineti minte ca e doar o iluzie ! Trebuie sa merg si acum la serviciu zi de zi, trebuie sa am o masina buna, trebuie sa nazuiesc la o locuinta mai mare, trebuie sa economisesc bani la banca, ei da, trebuie din cand in cand sa merg la teatru, ori sa fac sport.

In fine, trebuie sa inchei aceasta povestire. Nu insa inainte de a spune ca ma duc ades cu gandul la versurile unor frumosi derbedei ce ne ziceau candva ca cica asteptam vacanta de pe lumea ailalta. Mda, pentru cine o apuca-o. Pentru mine insa vor veni iarasi anii nebuni si barbari ai padurilor adanci, ai muntilor cu zapezile lor vesnice, ai vanatorii de animale nestiute, anii blanurilor si pieilor aburinde, anii adevarati. ‘Trebuie’ va fi fiind o notiune necunoscuta atunci, nu va mai trebui nimic, asa va fi !

Comentariile sunt inchise.