Hoţii provinciale

În vizită la părinţi, într-un orăşel pe care îl faci la pas în 60 de minute. Deşi aş fi ajuns acasă în 20 de minute, am folosit transportul în comun, de dragul vremurilor când nu ştiam ce înseamnă aglomeraţia de RATB, când nu era nimeni în picioare, sugrumând vreo bară. Maşina vine în staţie. Aşteptam senină, cu iPodul la ureche, fericită să văd că lucrurile nu s-au schimbat: erau locuri libere.

Coboară câţiva călători. Pregătindu-mă să urc prima treaptă, văd cum un bărbat, care se afla în autobuz, sare pe trotuar, aproape să mă dărâme, ca şi cum vroia să treacă în fugă pe lângă mine şi să îmi smulgă geanta.”Ei, drăcie, asta-i bună! Hoţi de buzunare în pustiul ăsta de autobuz…”. Mă urc, mă aşez, bărbatul suspectat a fi hoţ se urcă din nou, de data asta fixându-mă cu privirea. Strâng bareta poşetei. Pînă la urmă, nici aşa pustiu nu e bine să fie, că nu prea ai la cine să ceri ajutor. Nu că ţi l-ar şi oferi cineva, dar există speranţă. Mă vede că strâng geanta la piept. Se îndreaptă serios spre mine. Dau căştile jos din ureche. Mă uit stânga -dreapta. O doamnă se uita la mine, cu ochi blânzi. Îmi trag picioarele sub scaun, ca un copil de clasa a 2-a, care a uitat poezia . Bărbatul ajunge lângă mine. Doamna se uita la mine şi la el, ca şi cum o amuza ceva. Îmi dreg vocea, ca şi cum vroiam să îi arăt bărbatului că nu mă intimidează. Dacă prima oară nu a reuşit să ţmi smulgă geanta, a doua oară nici atât. Zâmbeşte.

„Domnişoară, data viitoare când mai aşteptaţi autobuzul, aveţi grijă la hoţi. Om fi noi mai de provincie, aşa, dar sunt şi din ăştia p’aici.”

Îi arunc o privire, ca şi cum nu înţeleg ce hoţ îşi recunoaşte fapta, în gura mare. Doamna intervine:

„Domnişoară, domnul din faţa dumneavoastră a sărit treptele autobuzului pentru că indivizii care au coborât au vrut să vă smulgă geanta. Adică el i-a văzut, de sus, şi a sărit aproape peste dumneavoastră, pentru a-i îndepărta pe hoţi…”

Zâmbesc încurcată. Mă uit la omul din faţa mea, şi mi-l imaginam cum a zburat din autobuz, purtat de o mantie roşie de „superman” (a se citi cum e scris). M-a salvat. Iar eu, timp de 2 minute, l-am bănuit de fapte mârşave. Îi mulţumesc, de două ori, şi îmi cer scuze, de trei ori, pentru comportamentul meu nonverbal.

Cobor înaintea lui. Îmi face cu ochiul. Îl salut, toată un zâmbet, ca la armată, şi îmi continui drumul până acasă, fericită că în oraşul ăla mic sunt oameni care pot da lecţii în marile oraşe.

Se poate! Există! 10 la purtare şi cultură civică.

Comentariile sunt inchise.