Boogie – filmul Ala

Boogie e filmul ALA, despre care vorbim de mult. Tineti minte? Discutiile de pe Motoare: “…de ce pana mea in toate filmele romanesti trebuie s-arata astia toate rahaturile din Romania? Bai, da’ parca se chinuie sa le scoata, frate. Nu se poate, nene, sa faca unu’ si cu femei, si cu barbati, si comedie, si drama, si cu maciuceala? Cum suntem noi, frate! Cine-i la rand la vin?”

Boogie e filmul ala si e discutia de mai sus. Dialoguri naturale, poveste simpla dar universala pentru o anumita generatie si cateva roluri superbe. Poate am inceput sa intelegem lumea in care traim si, deci, sa ne relaxam. Si, poate, Radu Muntean si-a decantat Furia si s-a relaxat si el.

Boogie (Dragos Bucur) este un tanar cu firma, un pic trecut de treizeci. E la mare cu sotia si copilul, de 1 Mai, in Neptunul in care, cu ani in urma, de aceeasi sarbatoare, cadeau betivi de la balcoane. Acum e gol. Se intalneste cu doi vechi prieteni, ies la cina, sotia pleaca cu copilul in camera, neoficial suparata. Cei trei raman in jurul sticlelor de vin, cu o banuita nevoie de-a-si retrai lipsa de griji.

De-aici incepi sa te recunosti. Odata ce i-au plecat responsabilitatile, chiar si Boogie isi permite sa se lafaie in naturaletea de alta data. Rade, mai scapa o-njuratura, ba chiar fumeaza. Incep sa bantuie barurile, sa glumeasca cu hostesse, sa pretinda ca sunt tineri si liberi.

Si exact cand filmul risca sa devina neverosimil, apar si certuri, si priviri neimplinite, si remuscari, dozate superb de Radu Muntean, ca apoi oboseala diminetilor bete sa coboare garda si sa lase personajele sa smulga din nou rasete.

Toate astea ar fi fost de-ajuns pentru un film bun. Forta lui vine insa din locurile comune. Cand am iesit din sala, m-am intalnit cu Andi Vasluianu. “Suntem noi, ma. Generatia noastra…” Nu e replica din film pe care sa n-o fi rostit-o. Nu e kebab in film pe care sa nu-l fi aruncat si noi pe masa, nu e partenera cu care sa nu fi avut exact aceeasi cearta, nu e prieten pe care sa nu-l fi pupat la fel la betie. Filmul e viu si empatizeaza cu tine, nu tu cu el. El traieste tineretile celor din sala, trecuti un pic de treizeci de ani. Si toate sub umbrela un pic intunecata a nostalgiei surde. Bine, Radu Muntean.

Dragos Bucur a jucat, ca de-obicei, bine. Recunosc ca nu m-a uimit. Dar, maturizat acum, a balansat bine intre legile obligatiilor si tentatia altor vremuri. Mimi Branescu este un mucalit organic si savuros, pariezi ca i-a oferit regizorului cateva replici perfecte din partea casei, pe platou.

Cinci stele insa pentru Ana Maria Marinca. Personajului aparent sters al sotiei sacrificate, fara vlaga, Ana Maria ii da substanta exact acolo, in lipsa de vigoare. A ajuns o actrita destul de puternica pentru a juca roluri cu slabiciune.

Inca o revelatie a fost debutanta Roxana Iancu. Rolul, desi mic, e atat de bun incat crezi ca n-a intrat niciodata in el.

Boogie este un film pentru o generatie careia realitatea i-a permis, la un moment bun, sa infulece. Si care, un pic si deocamdata, a obosit. Subliniez deocamdata pentru e singurul punct in care eu am simiti un gol. Filmul propaga o vaga unda de pesimism dupa final, te lasa in minte cu perspectiva unui santier greu care abia incepe. Dar e foarte bun. De fapt, e atat de bun incat nu mi-e teama ca daca-l laud o sa va placa mai putin. Mergeti. Neaparat.

Comentariile sunt inchise.